Notes/ Monologues



Curatorii lumii de maine

by Calin Nicolae Vasilescu

published 2022 November 15

Cine e curatorul?

Cu mare mâhnire trebuie să admitem, noi artiștii, făcători de schimbări gratuite și inutile  în substratul material al existenței, că ne-am înhămat la o misiune peste puterile noastre: să conducem revoluția culturală pe culmile victoriei dialectice. Am fost ademeniți în anii de început ai secolului trecut , odată cu toată povestea modernistă, de a deveni purtătorii de făclie pentru emanciparea politică, economică, științifică, etică,etcc… a omenirii. Din vanitate, orice artist va accepta această poziție ingrată. Nu putem rezista acestei tentații. Însă putem să realizăm și să acceptăm azi că rolul asumat este disproporționat cu ceea ce vrea să fie artistul.

Până la Impresioniști și revolta lor extinsă la toate nivelele culturii Europeene, artistul era un membru al unui grup de intelectuali, de gânditori, de cărturari, de spirite contemplative sau speculative, care metabolizau ideii, scenarii, utopii, teorii, referitoare toate la articulațiile discursului prin care se construia și se menținea coerența unei lumii locuibile. Nu le voi numi ideologii, căci nevoia de coerență și stabilitate este imperativă derulării celor mai de bază procese psihoneuronale: viață nu poate fi sub semnul adrenalinei tot timpul, fiindcă te îmbolnăvești și mori. Omul, burghez, țăran sau muncitor, are nevoie de plictiseală pentru a trăi după placul inimii, și, pentru a dori schimbări mici, miraculoase în textura lumii, din când în când. De aceea aceste strategii necesare nu sunt ideologii, nu conțin acel amestec artificial de premeditare și refulare pe care îl descriu cu monotonă compulsivitate teoreticienii marxistoizi.

Revenind la grupul restrâns al metabolizatorilor de idei, trebuie înțeles faptul că artiștii mari au fost aceia care au putut accede la ideile mari și au putut găsi ecoul lor în actul plastic, poetic,tehnic. Nu artiștii plastici au fost cei care au propus noile idei, sau au găsit noile interpretări ale ideilor vechi. Michelangelo nu rescrie Teologia. Raphael nu îl descoperă și traduce pe Platon și nici pe Aristotel. Artiștii au participat la gânditul dimpreună al celor care nu au fugit de incoerența și absurdul existenței omenești. Acești curajoși nu se tem de angoasă, de disperare, de bolile care îi doboară pe cei mereu bulversați de viziuni și întrebări fără fund.

Când aceste grupări au simțit din greu pe umerii lor vina unor transformări uriașe în povestea care păstra vălul de coerență și inteligibilitate asupra lumii omului, vezi Iluminismul și Ghilotina neobosită, au început să aibă oarecare îndoieli asupra misiunii lor de a reface proiectul lumii. Artistul occidental nu a agreat toate aceste îndoieli. Nu poți picta îndoieli, nu poți ridica monumente îndoielilor. Materia nu reverberează la îndoieli, la regrete, la răzgândiri. Fără să realizeze ce se întâmplă, artistul devine revoltat împotriva grupului de cugetători din care făcea parte.  Pus să aleagă între apartenența la un grup sau loialitatea față de mediul plastic, el, artistul, începe să se gândească la o perspectivă a independenței. Începe să caute o formulă de articulare și raționalizare a poziției lui singulare. Grupările de cugetători iau poziții diferite față de această dizidență eminamente confuză a artistului. Unii salută această eliberare a artistului din curtea și lanțul teoretic, ca un Azorel înnebunit de mirosurile tuturor jivinelor de dincolo de gard. Alții sancționează aceste smucituri venite într-un moment de mare tulburare teoretică, când povestea lumii trece din orizontul teologic și ajunge în cel epistemologic, Știința răsare la orizont. Se fac tabere, se discută intens despre noul rol al Artei, al artistului, ce facem cu lumea asta în care artistul își asumă un rol de analist și contemplator singular. Poetul , pictorul, devin modele de individualități. Exact ceea ce procesau gânditorii de-a lungul timpului: individualitatea omenească. Modelul teoretic își găsește o ilustrare concretă în artist? Artsitul este omul deplin?

Răspunsurile acestor întrebări nu pot fi definitive. Noua discuție, sau polemică sau dispută, se poartă încă, taberele continuă să recruteze susținători. Artistul modern a fost foarte mulțumit de succesul revoltei sale. Lumi-i întregi el îi dă individualitatea sa, pentru a propovădui individualismul tuturor oamenilor încă sufocați de relații umane, de constrângeri sociale, de spaimele însingurării. Fi unic, fi liber, fi singur. Tapajul făcut de cercurile de intelectuali și mai puțin intelectuali de-a lungul sec. XX are încă ecouri în clasele de Desen și Istoria Artei din orice școală gimnazială sau liceeală.

Iată că totuși cercurile teoretice sunt mult mai subtile și mai pricepute la a scrie povești și a împărți roluri decât artistul nostru. Aceste cercuri, cu toată reverența și considerația îi propun artistului liber și independent să devină modelul de revoluționar, de luptător, de conducător al grupurilor gânditoare. Artistul acceptă fără să se gândească de două ori. Ce înseamnă să fi liber, independent și singur, când poți fi erou. EROU! Așa a fost scriu cuvântul acesta pe propunerea înaintată de gânditori, de filozofi, de revoluționarii de carieră. Pe aceeași propunere exista , scris cu litere indescifrabile, explicația faptului că Eroul are responsabilități comunitare. Artistul revoluționar, complet independent va sluji comunității. Ce superb paradox! Păi, spun teoreticienii revoluționari, nu se poate altfel, independența se exprimă numai în lupta pentru independența tuturor! Nu neapărat, însă artistul a crezut că a înțeles perfect această inferență eminamente afectivă.

Am ajuns în zilele noastre. Am ajuns în contemporaneitate. Am ajuns în lumea spectacolului , unde artistul este Eroul și Victima sunt victimele cărora trebuie artistul să le slujească, dacă vrea să fie revoluționar, original, singur, geniu, invididualitate. Cercurile teoretice l-au readus pe artist în grupul lor. De data aceasta relația nu este simplă și directă, ci are paradoxalitatea aruncării în abis, al iluziilor optice, al virtualității cibernetice. Grupurile de gânditori ocupă azi poziții în Instituțiile publice ale Statului de Drept.

Răspunsul pe care artistul a încercat să îl dea situației în care a acceptat să revină, a fost teoretizarea maximă a procesului plastic. Artistul s-a apucat să citească, s-a apucat să își ridice singur edificiul teoretic. A ajuns la Conceptualism, la convulsii anti-producție, la aversiunii față de Materie, față de mediile plastice tradiționale, cele care mai înainte i-au permis fuga din țarcul teoretic. Artistul se zbate. Și-o merită. Vanitatea trebuie pedepsită.

Rezultatul teoretizării avan-gardiste a avant-gardei, pișioarele provocatoare, toate aceste zmuciri teoretice cu scopul de a păstra artistului iluzia de Erou conducător și liber să elibereze, au avut ca rezultat trezirea unei specii de teoreticieni aparte, specie apărută odată cu proiectul Iluminist, și instituția Muzeului, Templul muzelor. Curatorul intră cu mare umilință și candoare în Istorie. El va îngriji obiectele cu valoare inestimabilă și publică pe care Istoria tumultuoasă a omenirii le ouează necontenit. Vistiernicul cuminte, de încredere care admiră, citește și îngrijește ca o soră medicală orfanii ineluctabilului progres uman este chemat să sprijine pe marele Erou , reîntors la solidaritatea teoretică și revoluționară. Eroul se apucă imediat să își umfle penele teoretice, să facă speculații abracadabrante, și să provoace limitările instituționale. Cuminte și ascultător, curatorul caută să creeze interfața necesară integrării Artei și artistului contemporan în textura extrem de complicată a lumii după două războaie mondiale, și crime fără de număr împotriva umanității. Artsitul devine  Procurator, Judecător, Acuzator, Martor, mereu atent la poziția sa în posteritate. Curatorul însă descoperă treptat lipsa de subtilitate teoretică a artistului, impulsivitatea sa plină de vanități inconsecvente cu rolul pe care și l-a luat în lumea contemporană. Artistul este confuz, sfâșiat între  egoism și mitul sacrificiul personal pentru ceilalți, între competiție feroce pentru propria lui voce și fraternizare cu victimele insensibilității umane. Curatorul consideră necesară intervenția sa în organizarea acestui rol de Erou pe care artistul îl poartă ca pe o povară mai degrabă decât ca pe o misiune complet asumată. Curatorul trebuie să preia poziția de ghid al întregului proces de  păstrare a unei discuții coerente despre Artă și rolul ei în societatea contemporană. Și o face. Și bine face.

Curatorul este cărturarul umanist la Renașterii Italienești, ajuns astăzi să îndrume discuția dintre artist și lume. Pentru a fi liber de atribuțiile prescrise de Curator artistului, trebuie să accepți singurătatea, izolarea, confruntarea permanentă cu propria-ți vanitate ce nu va putea fi vreodată satisfăcută. Trebuie să mergi în Deșert.

Curatorul nu are nici o vină. El este răspunsul concret, proporțional la bâlbele și exagerările pe care le comite artistul însetat de o glorie inevitabilă. De multe ori artistul își dorește gloria unei bucăți de pâine, ceva țigări și toleranța celor care merg zi de zi la birou, excavator sau ogor, însă rolul pe care l-a preluat nu poate include nici un grad de trădare. Dimpotrivă, trădarea cauzei într-o măsură meschină și pentru mici nevoi umane este inacceptabilă. Aceste trădări anodine sunt de fapt criteriul de selecție al celor care merită învestirea de Erou sau nu. Artistul trebuie să aibă dimensiunea extatică a delirului dionisiac. Trebuie să dorească enorm, să vază monstruos. Sperjurul și abdicarea artistului de la rolul de Erou trebuie să fie ceva dramatic, preferabil tragic. Privindu-mi propria vanitate și privind la Curator, ii dau dreptate Curatorului.

Nu pretind a fi surprins doar o parte a ceea ce sau cine este Curatorul. Pretind a fi surprins esența lui istorică și teoretică. Artistul este cultivabil la fel ca orice ființă umană. Probabil că este o specie mai năbădăioasă, conflictuală, lacomă de lumină și umezeală specifică, însă Curatorul se pricepe să o facă să crească în toată splendoarea ei. Cei care nu acceptă autoritatea Curatorului de a cultiva demersul creativ și expresiv al artistului contemporan, trebuie să își provoace un acces de luciditate și să facă față nevoii lor imperioase de succes. Apoi, să accepte încolțirea lor rebelă pe câmpuri și pârloage, expuși privilor rătăcitoare și pasagere ale călătorilor din vagoanele de tren.